Ghirlandei 4

marți, martie 02, 2004

Hai sa sparg eu un pic gheata, ca sa vedeti la ce m-am gandit cu weblogul asta!

Deci, eu, Gabi, ce mai fac:
- pentru moment sunt "in exil" in Germania. Universitatea mea se ducea incet de rapa, si eu trebuia sa-mi caut un alt servici. Intr-o zi, cu vreo doi ani in urma, am gasit un anunt pe web in legatura cu niste burse post-doctorale. Un fel de loterie, fiindca trebuia sa-ti pui CV-ul si doua articole publicate pe web, si sa bifezi niste casute. Pe urma, in caz ca esti acceptat, ei te trimit unde au nevoie de tine, din Ungaria pana in Norvegia. Am trimis asa o aplicatie si dupa 5 luni mi-au raspuns ca sunt pe lista de rezerve. Dupa inca o luna mi-au zis ca nu este loc pentru mine, dar sa revin la anul. Asta era in vara lui 2002.

Pe 30 octombrie, m-am uitat intr-o doara pe site-ul lor si am vazut ca era un nou termen in ziua aceea. Am trimis exact aceeasi aplicatie- la deruta. N-aveam nici un chef. Dupa trei saptamani, mi-a scris o tipa ca Fraunhofer Institut moare de dorinta sa ma aiba, iar Institutul Tudor din Luxemburg nu se lasa nici el mai prejos. Am picat pe spate. N-am stiut ce sa fac. Pana la urma, cu shuturi in fund de la prieteni (mersi Dana, mersi Mioara!) m-am hotarat sa plec.

In martie am fost in vizita (veneam de la Maastricht, de la o intalnire de proiect). Am vazut, mi-a placut, am semnat contractul. Si iata-ma-s din septembrie 2003 in K-town, ca asa ii spun dragutii de americani la Kaiserslautern. Baietii sigur au auzit de orasul asta, are o echipa de fotbal si un stadion imens.
E bine aici, mai ales ca lucrez de dimineata pana seara. In primele doua luni m-am mai si plimbat si distrat, dar acum am revenit la vechea mea boala: munca. Trebuie sa marturisesc cu mana pe inima ca sunt workoholica. Nu mai beau, nu mai fumez, dar in schimb sunt dependenta de munca. Si ca si acasa, ma bag cu capul inainte in toate proiectele posibile. Important e ca-mi place ce fac. Finalitatea? Nu stiu. Statuie sigur nu-mi fac, ca si aici stau prost cu fondurile!

Ce e grozav e ca ma pot duce la Clara cam o data pe luna si ca trancanim la telefon cu ceasurile. Si nu ne mai da nimeni afara de la ora! Sac!
Cu Mioara, povestile sunt de asemenea foarte-foarte lungi. Si mai nou, am descoperit ca nici cu America nu e prea scump de vorbit, asa ca am reperat-o pe Moni si am recuperat-o in gasca.

Anul trecut, venind de la Maastricht, m-am oprit la Clara, si Clara m-a dus la Mioara la Linz. Daca vreti sa vedeti trei dame bine, uitati-va aici!

Daca nu va place cum aratam, sa stiti ca aparatul de fotografiat e de vina! E antic si de demult!

Astept sa va spuna ele ce vor despre ele.

# unul dintre noi @ 9:29 a.m.